E pământul brăzdat de izvoare de-argint
Care curg șerpuid, susurând tremurat,
Dar cu susurul blând prea adesea ne mint
Și pe undele lor poartă-al morții stigmat.

Bramburim însetați și cădem osteniți,
Dar sorbitul dorit e pericol mortal
Și confuzi ne târâm cu genunchii zdreliți,
Căutând un izvor cu fluidul vital.

Doamne, Tu ne-ai lăsat apă vie din cer,
Dar umblăm cu busole lovite de-amoc
Și izvoarele bune din jur parcă pier,
În pojarul iscat curgând râuri de foc.

Într-un puț din Cuvânt ne putem răcori
Unde stăruie-adânci limpeziri de cleștar,
Dar suntem prea năuci și-am putea iar greși,
De aceea ne dă, Doamne, Tu... fântânari!

Nu titani, nici eroi ce au nimbul aprins,
Ci doar oameni ca noi ce, de Tine-nvățați,
Simt iubirea curgând și, săpând în adins,
Pot în Numele Tău adăpa însetați.

E pământul brăzdat de torente ce curg
Dar nu știm uneori ce ne e de folos,
De aceea ne lasă-n al lumii amurg
Fântânari să foreze în Stânca... Christos!

Simion Felix Marțian