E cale lungă de când zac în praf şi tină
Mă uit în urmă, totul e deşert
Mă doare timpul scurs în noapte și ruină
Trecut pierdut în ceas așa incert.

Cu pumnii goi văzut-am prima oară
Lumina dintru-al negrului veşmânt
Și știu acum că tot așa coboară
Țărâna în avidul neajuns pământ

Că și cel slab ca și acel puternic și cu vlagă
Dau amândoi aceeași socoteală
Ca plată pentru firea lor miloagă
Aceeași simbrie tăcută, aceeași tocmeală!

Nici viața, nici moartea nu cruță pe nimeni
Cum nici bucuria, nici plânsul de fel
Ci toate-s c-un rost, cu țel făurite
Să smulgă din suflet al răului zel.

Să sfarme tăria ruginei din fire,
S-o atârne pe cruce a himerului " eu "
Ca toate sleite, strivite să strige:
Nimic sunt, ci-n toate Hristos, Dumnezeu!

Dar vai, ce mult ia firii se-nțeleagă
Că nu-i desăvârșirea pe acest pământ,
Ci-n drumeția pasageră și pribeagă,
E-un abur ce se trece așa curând

E ca un vis ce-aşa de iute se sfârșește,
E ca o ploaie în vara-flacărată,
E-un fir de praf pe fusul existenței
Unde o nouă veșnicie îl așteaptă.

Și veșnicia va depinde de-o întrebare:
Cum ți-a fost traiul pe acest pământ?
Ce-ai semănat cu-amar și trudă oare?
Cu El? sau numai goană după vânt?

Ridică-ți azi privirea și vezi în jurul tău
Că nu e altceva decât deșertăciune
Chiar tot de ai avea, fără de Dumnezeu
Rămâi pierdut și gol în astă lume.

Azi ți se-oferă o șansă înspre eternitate
Prin Harul cel nemărginit și necuprins
E Dumnezeul viu ce la inimă-ți bate
De doar pe El îl ai, e îndeajuns!


Amin