Pe văile adânci, prelungi, şerpuitoare
Învolburate ape curg tulburătoare,
Când norii cu furtună slobozesc la ape
Nimic din calea lor nu-i tare să mai scape.

Atunci din tot văzduhul torente cu găleata,
Toarnă Faraonul trosnind pe văi săgeata.
Cu scopul lui viclean pe toţi ar vrea să-nvingă,
La cristalin, Izvorul, cerbul să n-ajungă

Dar cerbii ape tulburi, nu beau şi nu le vor,
Ci merg mai sus pe stâncă sorbind-o la izvor.
Căci apa cea impură, infectă, tulburată,
Nu-i dată la consum de nu-i şi epurată.

O, apă sfântă, vie, eşti demult puţină,
Pe când acea infectă şi plină de rugină
(peste tot inundă şi iute-naintează),
Provocând mirosuri ce-n jur contaminează.

Acestea pe furtună ridică-n sus talazuri,
Cum spune şi-n Scriptură s-avem mereu necazuri
Dă-n sărmanul suflet iuţime şi mâhnire
Şi uită-atunci Izvorul ce dă tămăduire.

O, suflet care bei din apa acestei lumi,
Vino la Izvorul din piscu-naltei culmi,
Să-ţi potolească setea din apa-I cristalină
Cum adesea cerbul el setea şi-o alină.

Izvorul din poem Îl vezi privind în sus
Şi-ţi va da din Apa ce-abundă din Isus.
Ea, întăreşte trupul şi-i dă învigorare,
Să mergi cu-ncredinţare spre Ţara viitoare.