Prin frământările nebune, ajuns să Te cunosc,

Nu sunt rele sau bune, zile fără rost…

Doar şirul clipocind prin clipe adunate

Pe pagini dintr-o lume închise într-o carte.

Am fost în sus spre cer şi mi-a văzut privirea

Lumina fără infinit, Cartea şi nemurirea

Acelor suflete aici, zbătându-se să-nvingă

Războiul mut al răului şi Viaţa să atingă.

Şi m-a chemat dor pribegit să-mi regăsesc menirea,

Ce o pierdusem între timp, la fel ca şi sfinţirea;

Dar M-ai chemat să îmi arăţi că sunt şi-am fost mereu,

Aceeaşi de Tine aleasă, scriind numele meu.

Ce bucurie şi ce pace inima a stăpânit,

Când m-am văzut prin multe nume că şi eu sunt sortit…

De-atunci în suflet am nădejde că ştiu unde ajung,

Îmi ştiu şi Casa şi Stăpânul, tânjindu-le prelung.

În miezul meu de om lumesc, auzit-am glasul,

Pe care mulţi nutresc să-l simtă doar când le vine ceasul…

Tu mi-ai vorbit în miezul meu şi M-ai atins pe trup

Cu adieri de vânt lumină şi pace de străfund.

Sunt cel ce scrie…însă Tu, îmi eşti a mea povaţă,

Şi-mi dai cuvintele şi gândul să nasc noua prefaţă:

Lucruri a lumilor ce vin, acum şi peste veacuri,

Să Te cunoască Cine eşti, sădindu-şi flori şi arbori.

Cine ce seamănă, culege…culege ce-a sădit,

Să nu aştepte nimenea să ia ce n-a plătit!

Tu drept ai fost şi eşti şi azi, Acelaşi tot mereu

Şi doar cei care plâns-au mult ajung la Dumnezeu.

Trecută prin durerea morţii din viaţa asta rece

Ai hotărât aşa să fie şi răul să se-nece.

În ceasul când simţeam că pier, mi-ai arătat ce-i sfânt…

Acuma tot ce văd eu ştiu, că este doar pământ.