Recunoscut, din vremea de demult

Un simţământ pierdut…

Al meu să fie oare?

A fost o tragedie într-un ocean de sare

Gustat în trecut.

Răsar petale de lumină,

Pe vremea când dormeam,

Somnul ce-l pierdusem, când încă mai visam…

Mă-nconjurară norii şi plouă peste mine,

Dar apa este vie, lumină şi-armonie…

Vântul mă loveşte cu suflet însetat

Şi ce-mi mai place vântul…suflând neîncetat!...

Caut să cobor să-mi înţeleg venirea,

Pe scara sinuoasă… la fel îmi e şi firea;

Şi înţeleg morala: nu să murim e scris,

Ci să zburăm aievea spre veşnicul abis!

Eternul e aproape…poţi oare tu să vezi?...

Şi de nu simţi ce spun, să nu te resemnezi!