De ce porți povara vieții, te îngrijorezi mereu,
Când ți-am spus... orice povară, o voi duce numai Eu.

De ce-ți este-ndurerată, inima... și te-ndoiești,
Când ți-am spus că niciodată, singur pe pământ nu ești.

De ce plânsul ți-e de jale, când ți-am spus ca tu să fii,
Fericit chiar și în vremea, care trece prin pustii.

De ce-ți este deznădejdea, un izvor din care bei,
Te hrănești cu-amărăciunea, ce-o aruncă cei ce-s răi.

De ce tu cobori la vale, când ți-am spus să urci mereu,
Și să nu privești în urmă, căci în urmă-i tot ce-i rău.

Înainte este calea către ce nu va sfârși,
Nu privi la om... privește, doar spre zorile de zi.

Căci Eu iată... sunt aproape, gata fii pentru-a pleca,
Nu lăsa ca necredința, să te-mbrace-n haina sa.

Urcă azi treaptă cu treaptă, mai aproape ca să fii,
De-acea clipă așteptată, început de veșnicii.
Amin