Se duc și anii vieții trecătoare,
În urmă amintirile zidesc,
Trecuturi fără viață... muritoare,
Ca florile-n pustiu se ofilesc.

Se trec fiorii reci din încercare,
Sub razele de soare petrecuți,
Suntem de-o rază vie ce coboară,
Să nu fim intr-o umbr-ascunși... pierduți.

Se duce-n vânt a lumii bogăție,
În față ne așteaptă locul sfânt,
Vom sta cu El la masă-n veșnicie,
Vom părăsi-ntr-o zi acest pământ.

Se trec atât de iute-aceste clipe,
Grăbite sunt pe Domnu-a-l întâlni,
Căci nu vrem sa ne fie o risipă,
Aceasta alergare zi de zi.

Se duc sclipiri a lumii ce-i c-un capăt,
Căci iată se văd zori de răsărit,
Se-aude glasul cel de altădată,
Ce lumii dăria un infinit.

E viu... El este viu, și-atât de-aproape,
O vreme trecatoare-i între noi,
Se trece chiar de este îmbibată,
Cu gust amar, durere sau nevoi.

Se duc și azi multe zile călătoare,
În urm-acest prezent va rămânea,
Și cele care vin sunt cu un treacăt,
Ce nu se poate trece-i slava Sa.

Doar cerul n-are timp... el nu se trece,
Cum azi se grăbește-acest pământ,
Acolo tot ce este... este veșnic,
E doar o armonie-a unui cânt.
Amin