Singurătate albă din negru infinit,

Să te strivesc în palmă, stingându-te tacit,

Să mă ajung din urmă, pe drum fără cărări

Uitarea îmi alungă ale vieţii mări.

Streaşină curată din al meu hotar,

Stă împodobită ca falnicul stejar;

E puntea mea de lacrimi, ea a curăţat

Viaţa plină-n patimi ce am îngropat.

Rosturi regăsite prin clipe ferecate

În neputinţe duse azi undeva departe,

Înmiresmat-au orele care mi-au vărsat

Cascadele saline ce le-am înstrăinat.

Azi, nu aşa departe, o lume rugineşte,

Din mine nu e parte când ea nu se sfinţeşte…

Înecată-n vină, această lume-n chin

Nu vrea a-şi recunoaşte iubirea ca un spin.

Dureri ce o străbat, iar eu mă uit cum moare…

Nu dureri o înving, ci bucurii avare!

Iar eu tot mai privesc cum lumea se scufundă,

În veselii de-o clipă ce veşnicul afundă.

copyright Cristinela Ghinescu_2007