Nimic nu odihneşte un om neodihnit

Decât liniştea dată dintr-un al său sfârşit –

Finalul consacrat trăirilor-carton –

Şi începutul vieţii la un nou amvon.

În amurg cresc lacrimi, când cerul se închide

Gândurile fug şi se ascund în noi,

Se lansează-n hore mândriile sordide

Suntem aşa avuţi, dar atât de goi!

S-au retras savanţii să studieze vântul,

Ce nu-l pot vedea, sau şti cum s-a născut…

Acest soi de oameni îşi sapă adânc mormântul,

De crezi doar ce vezi, vei rămâne lut.

Un capăt mic de ţară aşteaptă să te-ntorci,

Căci vasele de lut ascund comori eterne;

Nu-ţi feri auzul când te strigă voci

Şi nu-ţi fie teamă să vezi doar printre gene.

Astă primăvară ştiam ce ştim şi-acum.

Oare nu rămâne fiinţa noastră mică?...

Să ne-ntrebăm onest: bun e acest drum,

Ce am ales a merge cu-atât de multă frică?

Când dorinţa vine în inima de piatră,

Imediat urmează calea şi credinţa…

Fapte şi cuvinte scrise-n Carte sacră

Conturează-n om profilul şi sentinţa.