Ei ce dăruiau lumină și căldură și iubire,
Au ajuns ca să cerșească de la noi câte-un cuvânt,
Azi sărută mâini străine pentru-o singură privire
Și sunt robi singurătății, oameni dragi cu păr cărunt!

Clocotesc în mine ape ca-ntr-un urlet de furtună
Și țărâna-mi intră-n carne pe sub unghii, până-n piept,
Doamne, rătăcesc bătrânii prea departe de-a Ta mână,
Iar copiii lor, de-o vreme, s-au pierdut prin ăst' deșert!

Au ajuns să ceară lumii doar o clipă de iubire!
Ei, care-au crescut "o casă de copii și de nepoți"!
Nu vor aur, nici dreptate, doar s-asculți o povestire
Din război sau de la clacă, spusă pân-acum la toți!

Chiar dacă-i a mia oară când își povestesc trăirea,
Pentru ei coboară cerul despuind singurătăți,
Nu-i uitați, copii cu mame și cu tați, că-n ei tăcerea
Și-a creat un drum al crucii prin atâtea nedreptăți!

Fiii mei, fetele mele, cei mai valoroși nu-s banii,
Ci comorile ascunse în bătrânii ce mai sunt!
Faceți-vă un tezaur, să-l pecetluiți cu anii
Petrecuți lângă lumina sfinților întru' Cuvânt!