Crezusem că doar eu am plâns
când mi-au rănit aripa,
Dar toți copacii au gemut
în trupul lor de lemn,
Și orele din secundar
gemeau cerșindu-și clipa,
Plângeau măslinii hohotind,
cu stropi de untdelemn!

Crezusem că doar eu mai plâng
defunctele poeme,
Însă simțeam în pieptul meu
cum plânge Dumnezeu,
El, care guvernează-n cer
Instanțele Supreme,
A plâns cu mine, că și Lui,
i-a fost la cruce greu!

Credeam că-i mort Poemul meu,
dar strălucea-n lumină,
Un bob mic de mărgăritar,
îmbobocit fior!
Și n-am mai plâns, căci mi-am dorit
atingerea-i deplină!
De-acum, cu fiecare vers,
Îi voi cânta de dor!