Aş dori să-i fac o surpriză soţiei mele publicînd această poezie ce a dedicat-o pastorului Iosif Ţon. Ar fi vrut să i-o trimită personal, dar nu a ştiut de unde să facă rost de adresa dânsului.


Mi-am repetat în multe seri cu nesomn:
"Cine sunt eu să mă ridic şi să spun?
Frate Ţon, zică oricine ce-a zice,
Eu cred că-n ziua judecăţii
Dumnezeu o să vă primească cu: "Bine rob bun."

Laşitatea mă tot împingea la tăcere, pe motiv că sunt alţii,
De exemplu păstorii educaţi de fratele Ţon
Şi că doar ei ar avea datoria şi rangul de-a spune.

Am tăcut aşadar, însă visele nu mi-au dat pace.
Mă chinuiau. Multe, dese, aglomerate,
Un amalgam de situaţii ce mă-ndemnau necotenit:
"Fă ceva! Nu tăcea! Ridică inima fratelui Ţon,
Ce poate că-i frântă de-ntristare."

Azi noapte, în vis, se făcea că fratele Ţon
Ieşea singur din biserica-n care predicase.
Era un câmp pustiu, arid. Stăteam pe-o bancă
Speriată că s-apropia de mine, trist.
Şi mă simţeam neputincioasă să-i vorbesc.

Frate Ţon, nu ştiu prea multe să spun.
Cuvintele îmi sunt aşa de seci pentru balsamul
Ce inima-mi tînjeşte să vi-l pună pe rană!
Fiţi tare frate Iosif! Dumneavoastră ştiţi
Că binecuvîntarea a trecut şi trece
prin Gheţimani.