Sunt zile-n care simți nevoia să plângi pe umărul cuiva,
Când parcă toată bucuria s-a spart, ca valul, de nisipuri,
Când armoniile viorii au prins de-o vreme a falsa
Printre acorduri tăinuite în toate-aceste anotimpuri!

Nu mai exist-un umăr tare, un braț puternic, neclintit,
Iubirea are dezacorduri, speranța-i crinul fără floare,
Nu este loc și n-ai la cine să ceri un strop de infinit,
Atunci când cerul nu răspunde, când norul greu nu mai dispare!

Coboară treapta spre locașul ce-l porți sub umărul tău stâng,
Acolo, -n sanctuarul vieții, devii un diamant în mâna
Acelui ce-a purtat durerea și știe când tristeți te frâng,
Fă rai din pieptu-ți și-o grădină unde să fiți pe totdeauna!