Un fior străbătu întregul pământ şi-l făcu să se cutremure.
Cerul şi-a închis ochii, şi sub pleoapele lui imense s-a făcut întuneric;
hoinărind agitat încoace şi încolo Vântul sfărâma pietre între degetele lui osoase
iar
durerile lungi împungeau muşchii bătuţi
cu coarne de taur.
Gâfâind, omul şopti printre dinţi:
‚Unde eşti?
Mi-e sete!’
Prin întunecimea amiezii se cernu mărunt o singurătate adâncă,
Iar pământul se cutremură iarăşi.
În ochii speriaţi a celui din stânga ciocănea cu cruzime un corb
de parcă cu aripe negre moartea dând târcoale
Bătea la uşă.