FOCUL NUMIT IUBIRE
Suflet... pustiit... amorţit de veacuri, rob păcatului.
La tron... în cer... ţi s-a pregătit: o salvare... mântuire.
Cuvântul întrupat... la cruce a dat curs harului...
Răstignirea... a semnat cu sânge... izbăvire.
Durerea inimii frânte... potolită... stinsă în Mântuitor.
Eliberată... alungă noaptea efemeră a negrului pustiu.
Bulgăre de lut însufleţit... zi de zi... prinzi aripi de zbor,
În credinţă. . nădejde... că de azi ești veşnic viu.
Zbuciumul vieţii... găseşte odihna în zorii dimineţii,
În diadema mărgăritarelor din picături de sânge...
Dintr-o iubire nemuritoare... Jertfă a Divinităţii,
Revărsată peste inima... care... în căinţă se frânge.
Când moartea cu mânie... tresărind o simţi venind,
Nu te mai temi de ea... deschis e orizontul vieţii...
Speranţele tale... din iertare... cu totul se desprind.
Scutură întunericul să mijescă zorii dimineţii.
Credinţa... mai presus de-nţelepciunea omenească
E tainica tărie... ce-n lut... schimbă modul de gândire.
Dă putere gigantică în rugăciune... să dezlipească
Nefolositoarele gânduri... aprinde focul numit iubire.
Şi se revarsă... tăcută... lumina diafană ca o lucire...
Pătrunde până-n adâncuri... ce par de nepătruns.
Trezeşte omul păcătos... din a păcatului amorţire.
Şi pune-n mişcare... timpul pocăinţei... tainic ascuns.
Cuvântul... semnează pentru vecie... actul înfierii.
Şi omul devine... prin adopție... fiu de Dumnezeu.
La cruce... moartea e învinsă... cu puterea învierii.
Viaţa veşnică triumfă... în iubirea Lui Dumnezeu.
Amin!