A serii părtăşie

Privind adesea-n urmă, la zilele-mi piedute,
Din care Tu Părinte, n-ai tras nici un folos,
Imaginea amară, din vremile trecute,
Mă face cu ruşine, să plec capul în jos.

Sînt copleşit Isuse, de Marea Îndurare,
Ce fără nici un merit, Tu zilnic mi-o arăţi,
Căci, n-aş putea o clipă, să pot sta în picioare,
În Faţa Slavei Tale şi-a Dreptei Judecăţi.

Atâta necredinţă, mă ţine rob căutării,
Uitînd adesea parcă, de Marele Tău Har,
De-acele legăminte, din ceasul îndurării,
Cînd am pus, plin de rîvnă, noi „Pietre de hotar”.

Cînd seara e tîrzie şi liniştea coboară,
În sufletul meu Doamne, ca un susur de vînt,
Te simt atît de-aproape, şi simt cum mă-npresoară,
Iubirea Ta cea dulce, al meu Părinte Sfînt.

Privirea Ta cea blîndă, îmi spune: nu te teme!
Cînd stau sfios, cu teamă să-ţi întîlnesc privirea,
Mă chemi să mă apropii, căci de atîta vreme,
M-aştepţi să stăm de vorbă şi să-mi spui ce-i Iubirea.

Pe Umărul Tău dulce, î-mi plec Isuse capul,
Iar Tu Î-mi mîngîi fruntea, spunîndu-mi: „Te iubesc”
Şi-n clipele acelea eu uit, c-am fost săracul,
Ce-a fost cîndva în zdrenţe, în freamătul lumesc.

De-aceea orice seară, aş vrea ca să rămînă,
Prilej de curăţire, în Jertfa Ta cea Sfîntă
Cînd Tu să laşi Isuse, Puterea Ta Divină
S-alunge îndoiala, ce-adesea mă frămîntă.

Amin Belciu Ilie Ianuarie2003