- "Mai este mult până la Tine?",
te-ntreabă astăzi dorul meu.
O, Doamne, Tu eşti Dumnezeu!
Iar eu un bulgăr cu suspine.
O, iartă-mă, Te rog, Părinte,
pentru lumeştile cărări,
din care Te privesc în zări
cu-acelaşi dor fără cuvinte!
Trecând prin lumea de păcate,
eu dorul inimii Ţi-l spun,
când vulturi negri mă răpun,
cu-atâtea desnădejdi ciudate.
Da, vântul lumii cu putere,
loveşte-n mersu-mi de pribeag.
O, vino Tu cu-al păcii steag,
să-mi dai un strop de mângâiere!
Văd azi mulţi arbori pe coline,
cum ramuri grele li s-au frânt
şi, vai, căzut-au la pământ,
sub uraganele haine!
Cu dragostea-Ţi fără hotare
mai dă-mi un fagur de cuvânt,
prin el să fiu mai bun, mai sfânt,
ducând spre oameni stropi de soare.
Chiar dacă m-a-ncercat furtuna,
când mă crezusem părăsit,
Tu-mi eşti al inimii iubit,
Isuse bun, pe totdeauna.
Păstor şi Domn al vieţii mele,
mă poartă către verzi păşuni,
ca să-mi arăţi ce mari minuni,
păstrezi în vremurile grele!
De-ar fi, în lume, să re-nvie
credinţa dată mai de mult,
peste vacarme şi tumult,
n-ar fi mai mare bogăţie.
Acelaşi eşti în orice vreme.
Şi glasul Tău îmi spune blând:
- "Veghează deci! Eu vin curând!
Aşteaptă clipele supreme!"