Vine seara, când lumina zilei se stinge,
Apune soarele, printr-un sângeros apus;
Din ce în ce mai grabnic, întunericul învinge
Și lumina zilei piere, dispare, s-a dus...

Printre licăre de stele nou-născute,
Printre umbrele formate pe pământ,
Peste suflete de oameni doborâte,
Cineva șoptește tainic un cuvânt...

A șoptit din ziua când era lumină
Și șoptește încă, chiar de-i noapte greu.
Are vocea blândă, are vocea lină,
Căci șoptește însuși bunul Dumnezeu!

Mii de suflete se pierd în amorțire,
Alte mii și zeci de mii se duc în moarte,
Căci n-aud această șoaptă de iubire,
Căci nu vor de viață să-aibe parte...

El, Stăpânul cel Atotputernic vede,
Vede omul, creatura mâinii Sale,
Ce nu ia aminte, ce șoapta n-o crede
Și-al lor făcător e cuprins de jale!

El, în lumea decăzută în păcate,
L-a trimis pe însuți Fiul Său,
Ca prin El, totț să învingă-n moarte
Și să biruiască tot ce este rău.

A adus cu El lumina și iubirea,
A adus credința și-adevaăul!
Vrea spre Tatăl să-nălțăm privirea,
Asta vrea, Isus Cristos Paătorul!

Dumnezeu, din ceruri, tot privește
Să vadă iubirea, de sus coborâtă;
Și-ntruna șoptește, șoptește, șoptește
Să-ajute ființa aceasta căzută!

Fără oboseală, zi de zi în an,
Șoapta Sa se-aude peste văi și munți.
Nu sta suflet surd, ca un bolovan,
Căci pe cel puternic, nu poți să-l infrunți!

Anii, repezi se grăbesc, repede se duc
Și când viața lumii este coaptă
Și când toți stau singuri cuc,
Mulți vor vrea să-audă-atunci o șoaptă...