Pribegind de-atâta timp
Jos, prin valea plângerii,
Către sfintele 'nălțimi,
Unde-s numai bucurii,
Deseori mi-am ridicat
Ochii spre înaltul cer,
Precum azi, și m-am rugat
Creatorului etern:
-Doamne, când se va sfârși
Calea mea plină de chin? ...
Oare când eu voi sosi
Sus, pe plaiul Tău divin? . .
Doamne, după ceasul meu
Trebuia demult deja
Să-nceteze chinu-mi greu
Și s-ajung în țara Ta! ...
Doamne, după ceasul Tău
Timpul încă n-a sosit
Ca să trec de-al morții hău
Și s-ajung în infinit! ...
Ci, mai mult decât atât
Când m-apropii de hotar,
Calea mea spre cerul sfânt
Văd că se lungește iar! ... .
Doamne, Te întreb smerit
Și plângând: cât va mai fi
Până mi se va sfârși
Calea grea spre veșnicii? . .
*
Cerul tace și azi iar
Cum și ieri a tot tăcut...
Ruga mea pare-n zadar
Cum deja-mi pare demult...
Numai pașii mi se-aud,
Printre pietre și nisip
Pe drum, prin deșertul mut,
Cu Egiptul înfrățit...
Însă eu nu voi cârti
Împotriva Celui Sfânt
Și nici nu mă voi opri
Chiar dacă sufăr și plâng...
-Doamne, chiar de nu-mi răspunzi,
Eu de Tine nu mă las,
Voi privi mereu în sus,
Către cer, la orice pas.
Doamne, Tu ai un alt ceas
Care nu e ceasul meu
Tu știi cât a mai rămas
Din al meu drum foarte greu. .
N-a murit speranța mea
Cât un bob mic de muștar,
Chiar dacă pe calea-mi grea
Totul pare-a fi-n zadar. .
Doar o rugă-aș mai avea:
De mă vei lăsa să pier,
În Împărăția Ta
Mă primește, sus în cer!