PRIN POCAINTA



Voi pământeni cu sete după fericire,
Veniţi să fiţi născuţi din nou, din iubire,
Să ardem ca o flacără vie, curată.
Pentru Împărăţia care ne aşteaptă.

Să slăvim prin sfinţire cerescul nume,
Ce ne-a scos din adânc de genune.
Şi ne-a-îndreptat spre culmi senine,
Cu o iubire divină, ce nu ni se cuvine.

Când focul iubirii îmi topea durerea,
Prin duhul ce-mi dezvăluia că-s rea,
În sufletul meu rău şi tare chinuit,
S-a aprins iubirea celui ce m-a izbăvit.

A bunătăţii sfântă stea nemuritoare,
M-a preschimbat din lut de muritoare,
În fiinţă nouă, ce pentru cer se pregăteşte,
Prin focul numit iubire care înfrățește.

A pus în mine o nădejde nestăvilită,
Prin pocăinţă viaţa îmi este împlinită.
Credinţa aceasta înmugureşte-n mine viaţa,
Ce va-înflori, când zorii anunţă dimineaţa.

În care, se va deschide poarta veşniciei.
Şi pe nori va răsuna imnul bucuriei.
Căci tot ce-a clădit iubirea, n-a fost în stare,
Răul ca să năruie, n-a avut forţa nimicitoare.

El, Sfântul Cel Veşnic, cu mâna Lui tare,
Ne-a trecut biruitori peste mii de hotare.
Lumina milei, blândeţeii şi a dragostei,
Ne-a smuls din prăpastia pacostei.

Să nu deznădăjduim, când lovituri primim,
Noi suntem... mai puternici când iubim.
Să nu ne lăsam cuprinşi de gândul nimicirii,
Suntem sub lumina veşnică... a mântuirii.

Amin!