Se-nşiră anii unul după altul,
Cu ei se duce viaţa ca în zbor!
Îmi pun în mine însumi o-ntrebare:
Ce am făcut pentru-al meu Salvator?

Am alergat în lung şi-n latul vieţii,
Orbecăind prin lume nebuneşte,
Până-n amurg, din zorii dimineţii.
Ceva simţeam că, totuşi, îmi lipseşte.

Căutam mereu să găsesc fericirea,
Dar nicăieri în lume n-am aflat
E Unul singur ce o poate da:
Hristos Isus, care m-a transformat.

Tu, omule creat de mâini divine
Şi aşezat apoi într-o grădină,
Ţi s-a dat tot ce exista sub soare,
Ca să trăieşti o viaţă în lumină.

Stăpân ai fost peste întreg Pământul
Şi tot ce-i viu îţi asculta cuvântul.
Doar Unul singur a fost mai presus,
Cel ce e Dumnezeu în ceruri sus.

A spus Pământului să ia o formă,
Aşa cum El a spus, s-a împlinit.
Cuvântul Său e pentru lume normă,
Toate I se supun necontenit.

Aşa se-ntâmplă în tot universul:
Ascultătoare îşi urmează mersul
Apele toate, râuri, nori sau mări
Şi vânturile celor patru zări.

Pădurea, câmpul, pomii înverziţi
Rostul în lume-şi împlinesc smeriţi.
Iar frumuseţea care le-a fost dată,
De Însuşi Dumnezeu era creată.

Munţilor, Doamne, le-ai aşezat creste,
Ne-ncântă frumuseţile terestre.
Lăsat-ai animale pe pământ,
În ape pus-ai peşti cu-al Tău cuvânt.

Iar păsările prin cântarea lor
Îşi laudă-nţeleptul Creator.
Creaţia în întregimea sa,
Păstreaz-o urmă din mărirea Ta.

Când primii fii ai omului veniră,
Jos pe pământ, din cei doi se iviră.
Mezinul, cu pioasă adorare,
Aduse-o jertfă-n semn de închinare.

Şi Dumnezeu primeşte jertfa bine,
Fumul se-nalţă vesel către cer,
Căci Abel ce-i mai bun pe-altar Îi pune,
Iar Dumnezeu ia jertfa sus la El

Apoi Cel Sfânt priveşte spre pământ
La celălalt fiu, Cain, cultivând:
Se-nchină şi el, însă jertfa lui
N-a fost deloc pe placul Domnului.

Iar fumul jertfei sale spre pământ
S-a prăbuşit în lumea de păcat.
Cuprins de ură şi demonic gând,
Lui Abel zilele i le-a curmat.

În lume toate înspre rău mergeau,
An după an, răul se înmulţea.
Pentru căci omul a păcătuit,
Stăpânul veşnic tare S-a căit.

Şi, iată, Dumnezeu plin de-ntristare,
Să nimiceasc-a vrut tot ce-i sub soare,
Dar S-a gândit să lase o sămânţă
Din tot ce pe pământ era fiinţă.

Lui Noe Creatorul, îi vorbeşte
Şi planurile Îşi destăinuieşte:
– Peste pământ veni-vor apele,
Construieşte-ţi, Noe, o corabie.

Aşa s-a împlinit, cum ai prezis,
Şi nouă, Doamne, astăzi ne stă scris,
Cum au scăpat doar Noe şi ai săi
De pe pământul oamenilor răi.

Şi-apoi trecut-au fără număr anii,
Neamuri întregi s-au perindat sub soare.
Privindu-şi Creatorul, omenii
Cum înspre rău se afunda mai tare.

Şi Tatăl hotărăşte a trimite
Salvarea omenirii osândite,
La iesle stă speranţa să renască,
Isus vine în trup să locuiască.

El a adus din locurile sfinte
Iubirea, pacea şi blândeţea Lui,
Să le sădească-n inimă şi minte
Celor ce-ascultă glasul Tatălui.

A conceput un plan de mântuire,
Din ceruri, Dumnezeul pururi viu,
Căci a iubit pe om cu-aşa iubire,
Încât la moarte-a dat Unicu-I Fiu.

Apus-au anii pe neobservate,
Iar inima în frământări se zbate,
Şi se ridică-n mine o-ntrebare:
Lui Isus I-am făcut vreun bine, oare?

Stăpânul, Dumnezeu, e-n Paradis
Cu Fiul şi cu Duhul în mărire.
Şi-a pregătit un loc de nedescris
Celor ce sunt ai Lui prin mântuire.

Noi vom trăi cu El eternitatea,
După cuvintele din Sfânta Carte,
Şi-n cer şi pe pământ atunci dreptatea,
Iubirea, pacea vor fi-a noastră parte.

Priveşte, Doamne, către adunare
La oamenii care cu dor Te-aşteaptă
Sunt mulţi care-au făcut sfânta-Ţi lucrare
Şi-n lume şi-au păstrat cărarea dreaptă.