Ca firul de iarbă culcat la pământ
Așa îmi este viața pribeagă
Mereu cu nădejde c-or trece curând
A nopții fiori ce mă leagă

Adesea în lacrimi ce dor nesfârșit
Mai grea mi se pare cărarea
Si zorii ce îmi par că acum se ivesc
Îi văd tot mai sus mai departe

Cu ochii ațintiți către țara de sus
Pășesc mai cu avânt pe-a Ta cale
Și-mi arde-n piept dorul s-ajung la Isus
Să uit cât am plâns jos în vale

E grea pocăința cu proprii puteri
Pe calea îngustă trasată
Dar chiar când sub cruce suspin aplecat
Hristos mă ridică și îmi spune iar blând:
„Mai rabdă!”