Se stinge crizantema, o arde gerul, moare,
Cenușa spulberată-i în energii de mâine,
Sămânța de urmași sub crucea ei rămâne
Ca să îi poarte chipul, mireasmă și culoare.

Cu plete ondulate, de briliante pline,
A stat în fața morții în strai de sărbătoare,
Și-a împlinit menirea, a fost încântătoare,
Tezaur de lumină împodobind retine.

S-or face sul, vor arde, pieri-vor toate, toate...
Dar focul cel mai mare, rug nemistuitor
Este Iubirea însăși, e Viața fără moarte!

Cât despre crizantemă, ea în raiul florilor
Va fi strălucitoare-n culori înmiresmate
Pe-a ochiului lăuntric retină, -n vecii-vecilor.