Îmbracă iarna glia așa cum se cuvine
În mantia bătută de diamante fine,
Printre ramuri vântul se-închină cu o doină
Amplu triluită de franjuri de lumină.
Ochiul lasă storul, retina-i fumegândă,
O arde strălucirea, cum să o cuprindă?
Parcă-am trecut hotaru-n tărâmul interzis,
S-au dat în lături săbii și raiul s-a deschis!
Gânguresc izvoare sub lespedea de gheață,
Se scriu în bulbi misive de schimbări la față,
Cresc embrioni de spectre ieșind din embargou,
Ne întâmpină natura cu un cântec nou.
Dumnezeu sloboade razele de soare,
Dezbracă de mândrie ramuri roditoare,
Pământul să-și dea rodul din mustul de ghețar,
De trecătoare-s toate, nimic nu e-n zadar.
Vrea iarna să îngâne un milenar refren,
Cu șpan din alte Ape un peisaj peren,
O clipă de odihnă în liniștea de sus,
În vechea simplitate când albul e-îndeajuns.