Când dup-un somn de-o noapte
Nu-i omul odihnit
Privirea să-şi îndrepte
Spre sufletu-i trudit.

Dar, poate vrea să spună:
„Povara am lăsat
La poala crucii... Vină
Eu n-am, că-i apăsat"

Slăvit să fie Domnul
Că dă și-aici lumină
Și spune clar că omul
Se îngâmfă în inimă.

Și, dacă vrea să afle
Odihna ce-o dorește,
O inimă smerită
Întâi, îi trebuiește.

Să aibă siguranță,
Să simtă ușurare
O, cum n-ar vrea, dar omul
Robit e de îngâmfare.

Își ţine strâns destinul
În propriile mâini...
Cumplit e cum creștinul
Se vrea între stăpâni!

Nu stă-n puterea noastră
O, Doamne mult iubit,
Să ducem pașii noștri
Spre ce ai stabilit.

Tu pietre vii din Templu
Măiastru șlefuiești
Și ne dai drept exemplu
La oștile cerești.

Ca ele să cunoască
Prin noi, Biserica,
Cât e de felurită
Intelepciunea Ta.

Blândețe trebuiește
La sufletu-agitat
Când, după a lui smerire,
E încă apăsat.

Cu rugăciuni sublime
Se pot înlocui
Mustrări ce, prin asprime,
Mai mult par a răni

Se pot stârni doar certuri
Mânia de-i la cârmă
Și-n suflet negre gânduri
Pot obosi, pe urmă.

Dă, Doamne, unitate!
Isuse, cât dorim
Ca, în a Ta lucrare
Uniți să propășim!

Și ne mai iartă, Doamne,
Tot gândul nesfințit
Că am rodit mânie...
Blândețe n-am voit.

Venim acum la Tine
Cu sufletu -apăsat
Și-n prețul jertfei Tale
Va fi eliberat!

Mândria și mânia
Nu vor mai stăpâni
Căci, Tu, de ne faci liberi,
Deplin ne-om odihni.