Nu știu, nu cunosc ce va fi,
Cât mi-a rămas să mă zbat
Pe cărările-acestea pustii,
Pașii mei, rătăcind neștiuți,
Căutând parcă anii pierduți,
Se-opresc suferinzi, așteptând...
Unde ești iubire, unde ești pace?
Ce furtuni te desface, te rupe fâșii?
Te-am așteptat să vii, lăcrimând,
Zilele-mi par atât de pustii...
Fără tine nu-i zâmbet, nu-i soare,
Nu-i parfum, nu-i culoare
Și plouă! Și plouă profund
Și aștept... O himeră
Scrijelește-n fărâma de gând
Și-nțeleg, poate mult prea târziu
Că indiferența omoară!
Ucide speranța de-a fi eu,
Cel dorit și râvnit, alintat,
Prețuit pentru ceea ce sunt!
Călător și-efemer pe pământ,
Adesea căzut, renegat,
Înțeleg că iubirea-i un dat,
E un har care vine din El,
Dumnezeul prezent și fidel.
Nu știu, nu cunosc ce va fi,
Cât mi-a rămas să mă zbat
Pe cărările-acestea pustii,
Dar acum înțeleg pe deplin,
De ce braț pot mereu să mă sprijin,
Pe umărul cui pot să plâng
Când mi-e greu...
Nu există iubire fără jerfire de sine!
Un abur, o umbră de bine,
Noi numim nonșalant, fericire.
Nu mai vreau să aștept în zadar!
Dragostea Lui mi-e-ndeajuns,
Iar atunci când e zgomot în jur,
Când inima-mi bate sfios,
Să-nțeleg că nu există perfect
Printre oameni! Să pot să pricep,
Că bunătatea vine din El, nu de jos.
Unica formă de-a spune că sunt,
E s-arăt cât de mult pot ierta,
Să accept chiar și locul secund,
Fără ranchiună, zâmbind!
Te-aștept să vii, lăcrimând,
Nopțile-mi par atât de pustii...
Și totuși, Tu ești chiar aici,
Prezent în al meu labirint,
Mă-nsoțești, mă-ntărești și îmi spui
Că mereu m-ai iubit! !
Te privesc, mă-înfior, mă smeresc,
Domnul meu, cât de mult Te iubesc!

25/01/2024, Barcelona- Lucica Boltasu