Glasul cerului se-aude, ca mândria s-o lăsăm,
De a ei fățărnicie, astăzi să ne dezbrăcăm,
De pe înălțimi înalte, strigă doar flămândă ea,
Ca o vulpe ce-i șireată, stă la pândă a vâna.

Vrea din drum ca să oprească, suflete care mereu,
Îi slujesc și zi și noapte, numai Lui... lui Dumnezeu,
Este ea otrăvitoare, poate inimi otrăvi,
Este oarbă căci mândria, poate ochi acoperi.

E setoasă ea... mândria, de tot ce-i neprihănit,
Pe-a ei culme vrea să-l urce, pe acel ce e smerit,
Însă Domnul astăzi strigă, noi să n-ascultăm de ea,
Este cale-amăgitoare, către moartea cea mai grea.

Este-un drum fără lumină, căci mândria nu-i de sus,
Nu e rodul suferinței, suferite de Isus,
Nu a fost bătută-n cuie, nici-un bici nu o lovea,
Căci smerenia sub cruce, pe un deal mereu urca.

Nu a fost ea răstignită, ca să simtă ce e greu,
Ci iubirea ce-a avut-o, pentru noi El Dumnezeu,
Nu a fost batjocorită, ci neprihănirea Sa,
Urma albă către ceruri, nu mândria o lăsa.

Nu cunoaște nici gradina, care Domnu-a cunoscut,
Nu a fost ea nici trădată, cum a fost Isus vândut,
Rădăcina ei nu-i harul, este roada celui rău,
Căci mândria nu-i sămânța, ce-o sădește Dumnezeu.

Să ne cercetam ogorul, inimii... să curățim,
Rautatea și mândria, lor să nu le mai slujim,
În smerenie adâncă, zi de zi să-naintăm,
De-nălțimile mândriei, să fugim... să le uităm.
Amin