Când arșița usucă vântul, când ești de el bătut pe drum,
Să fii o flacără aprinsă, a dragostei... să nu fii fum.

Când noaptea parcă-i fără capăt, lumină fii în miezul ei,
Lumina cea de bunătate, care îi schimbă pe cei răi.

Când ploaia cântecul își cântă, să nu fii temător de ea,
Căci ploaia spală inimi care, nu împlinesc o voi-a Sa.

Să lași sub ea să ai ființa, e trecătoare pe pământ,
De-o vei răbda... vei fi pe urma, ce-a fost lăsată de un Sfânt.

Când marea valul își ridică, când își deschide-al ei adânc,
S-alungi a valurilor teamă, și să înalți spre cer un cânt.

Un când de dor... de biruință, ce poate marea liniști,
El poate-aduce alinare, oricât de mare ran-ar fi.

Când duci cu greu o grea povară, când parcă toți te-au părăsit,
Adu-ți aminte clipa-n care, pe Domnul tu l-ai întâlnit.

Când plin de răni și de durere, El pentru tine nu oprea,
Când cuiele în El bătute, doar în tăcere le răbda.

Adu-ți aminte de mânia, mulțimii ce-l batjocorea,
Adu-ți aminte și de biciul, ce răni pe spate îi lăsa.

Și mergi privind doar înainte, cum El pe deal atunci urca,
Căci după deal... e nemurirea, nu este veșnic Golgota.
Amin