Ce mare bucurie sa fiu cel prigonit,
E semnul ce-mi arată, că nu sunt rătăcit,
Lumina ce pătrunde, pe ceruri orice nor,
Ea este-n prigonire, în ea urc... nu cobor.

Ce mare bucurie, să fiu batjocorit,
E urma Celui care, murind m-a mântuit,
E calea către viață, sub pietre ce lovesc,
Chiar și sub ele-ntruna, mereu eu doar iubesc.

Ce mare bucurie, să am doar primăveri,
Să văd și-n zi și-n noapte, al veșniciei zări,
Să văd apusul care, aduce-un răsărit,
Cu raze iubitoare, fără de asfințit.

Ce mare bucurie, iertarea mi-a adus,
Primită doar prin jertfa, adusă de Isus,
Îți mulțumesc Isuse, căci Doamne m-ai salvat,
În dar o moștenire, cerească Tu mi-ai dat.

Ce mare bucurie, ce mare împlinire,
Să am mereu nădejde, cu ochi spre nemurire,
Ce mare fericire, e lângă Dumnezeu,
Cu El nu este timpul, ce-i greu... vre-o dată greu.

Ce mare bucurie, când soarele răsare,
Când luna strălucește, când poți vâsli pe mare,
Când ai mereu putere, e-atât de minunat,
Când simți că te-nconjoară, iubirea ne-ncetat.

Ce mare bucurie-i, lângă izvor de ape,
Ce-s pline doar de viață, vre-o dată nu-s secate,
Ce minunat e harul, ce este revărsat,
Măsura lui bogată, mereu m-a-mbărbatat.

Ce mare bucurie, să fiu un fiu al Său,
Să am un Tată care, El este Dumnezeu,
Să fiu pe urma care, mergea și El cândva,
Să fiu pe dealul care, odată suferea.
Amin