S-au stins făcliile iubirii, credința Doamne au pierdut, nu mai iubesc aprins ca Tine, uitării dau ce-au cunoscut.
Ascunse inimi bat în taină, au teama lor de-al vremii grai, se zbat în griji în ură Doamne, n-au rostul florilor de mai.
S-au vestejit ființe calde, uitând ce-nseamnă dragostea, aleargă-n căi întunecate, uitând de îndurarea Ta.
Privesc pământul mii de inimi, se-nchină lui căci au uitat, de-a Ta lucrare minunată, când toate-aici Tu le-ai creat.
Coboară Doamne iarăși cerul, trezește tot ce-a adormit, să nu apară prea târziul, ce veșnic este ofilit.
Aprinde iar lumina vie, străpunge norii ca să fii, văzut de cei orbiți de vremea, ce-i duse doar pe căi pustii.
În inimi seci sapă izvorul, de dor și viață dătător, să nu mai fie roabe lumii, spre cer să fie ele-n zbor.
Rostește azi de sus cuvântul, să fii de surzi Tu auzit, întoarce suflete la Tine, Tu ești iubirea... Domn iubit.
Amin