Aștept apusul... un sfârșit, sa plâng doresc de bucurie,
La umbra soarelui aștept, aprind un dor de veșnicie,
Chiar dacă sunt înconjurat, de fețe mii... îngrozitoare,
Ce-atât de mult doar mi-au greșit, nu le privesc... privesc spre soare.

Duiosul plâns mi-a devenit, însoțitor pe grea cărare,
De printre lacrimi eu culeg, Dumnezeiasca îndurare,
Am înțeles că voi sfârși, într-o divină armonie,
Sub dulce cânt înălțător, care va fi o veșnicie.

Prin aburul de nori alerg, o țință-mi dă mereu putere,
Să pot privi numai spre ea, până va fi o înviere,
Prelins e harul cel de sus, peste ființa-mi obosita,
Dar nu opresc căci harul viu, el este viu... nu-i o risipă.

Mireasma florilor mi-e drum, miros de cer mi-aduc întruna,
Să pot visa o clipă eu, când voi prim-n sfârșit cununa,
Ca roua zorilor doar zbor, doresc ca ea să strălucesc,
Doar strălucind pe drumul greu, să fiu aici când eu sfârșesc.

În urmă las doar suferinti, ce ma împing ades în vale,
Doresc s-ajung printre cei sfinți, unde-i doar cânt... dar nu de jale,
Azi lacrimile trepte-mi sunt, dar nu am nici-o clipă teamă,
Îmi e tărie harul Său, și glasul ce mereu mă cheamă.

Silința mi-e din zori căci vreau, să fiu la un apus de soare,
Găsit curat și pregătit, ca să primesc a Sa-ndurare,
Pe aripi de iubire urc, ce m-au iubit întotdeauna,
Și zbor tăcut, mereu doar zbor, ca să îmi dea doresc cununa.
Amin