Sub arșița care s-a scurs din soare,
Muncind din greu pe-al Domnului ogor,
Am întâlnit spini ce înțeapă tare,
Căutând să curme-al muncii mele spor!

Și de atâtea ori, cu-atâta ură
Ghimpii înveninați m-au secerat:
Durere multă, fără de măsură
În loc de sfânt balsam am căpătat. .

Și mă simțeam atunci pierdut, doar o ruină,
Că nu mai pot de jos să mă ridic,
Că mă voi contopi cu neagra tină
Și că adâncul am să îl ating! . .

Dar totuși, chiar în cruda disperare,
Când prăbușit eram jos, la pământ,
Când nu credeam în vreo restaurare
Am auzit șoapta Duhului Sfânt!

Era suavă, ca un susur blând și dulce
Și cu iubire mă învăluia;
Simțeam pe răni balsam ceresc cum curge
Când Duhul Domnului lin îmi șoptea:

"El poate scoate aur din ruină
Și din cetăți poate face nisip
Căci nu-i prea scurtă mâna Sa divină
Și nu te va lăsa cu niciun chip!"

Și-atunci simțeam din nou viață în mine
Și cum puterea Lui mă ridica:
Era Hristos Cel care din ruine
Cu dragoste iar mă restaura!

Atâtea experiențe am cu Domnul,
De-atâtea ori de jos m-a ridicat,
Căci oare-n fața Sa cine e omul?
Doar lut ce-a fost de Dumnezeu creat!

Doar El e Cel care coboară
Pe toți cei răi, pe toți cei îngâmfați
Ei se îndoaie, cad, rămân de-ocară
Și pentru veci de Domnul lepădați!

Dar cei ce fac din El turn de scăpare
La umbra Sa mereu vor fi păziți
Până ce sus, acasă, în splendoare
Vor fi chemați de Domnul și răpiți!