PANA VEI VENI
Mă-ntreb ades... de ce Te-ai îndurat
De mine, când eram o ticăloasă.
De ce-ntr-o zi, Tu m-ai chemat,
Din groapa cea mai nămoloasă.
Nimica bun nu pute-ai găsi în mine,
Şi totuşi Tu, iubirea Ta mi-ai dăruit.
Zdrenţele mizere curgeau pe mine,
Tu, o haina din in fin, mi-ai pregătit.
Cu o iubire, ce n-am priceput-o, încă.
O nemarginită îndurare mi-ai arătat.
Mi-ai pus picioarele tare pe stâncă,
În hăul deschis de mine, nu m-ai lăsat.
Ştiu Doamne, m-ai ales, că m-ai iubit!
Şi pentru mine aveai pregătit un viitor.
Ai vrut, să văd lumina Ta, din infinit,
Să-mi umpli inima cu al cerului dor.
Şi Tu, Cuvântul viu, m-ai învăţat.
Că-n harul Tău, tot cerul e cuprins.
Şi slovele ce prind un rod bogat,
Sunt cântările ce merg spre paradis.
Doresc... să-ţi fiu în toate ascultătoare,
Recunoştinţa mea... să Ţi-o arat deplin.
Că Tu, m-ai făcut nemuritoare floare,
Să sorb lumina, revarsată sublim.
Ai pus în mintea mea, a Tale cuvinte,
Le-ai transformat într-un râu de apa vie.
Şi-n inimă mi-ai pus... un foc fierbinte,
Să Te slăvesc necontenit prin poezie.
Talantul acesta... nu vreau să-l îngrop,
Vreau să-l înmulţesc, ca să Te slăvesc.
Până vei veni şi-mi vei spune: ”Stop!
Am venit... în cer să te răpesc.”
Amin