Mult se roagă Ana-n Templu,
Viața-i prinsă ca-ntr-o cușcă...
Lungi suspine pieptu-i umplu,
Buzele abia le mișcă.

Dispreț și neîmplinire...
E prea vechi și greu amarul!
Chiar și fără de rostire,
Fură-i vorbele ca jarul.

Să-mi dai un copil, o, Doamne,
Doamne al oștirilor...
Și prin juruinți, prin lacrimi,
Varsă al inimii ei dor.

Înțeleasă chiar de nimeni,
Înțeleasă fu de Domnul,
Stânca celui ce se-ncrede
Și din văi înalță omul!

Domnu-și aminti de Ana
Și împlini cererea ei.
Inima-i e vindecată,
Cinstită-i între evrei.

Cine e ca Domnul Vieții:
Plin de har și minunat?
Umple de cântare duhul
Copleșit și deprimat.

Da, El nu disprețuiește
Și nu minimalizează.
Din mari lipsuri izbăvește,
Viața o echilibrează.

De-s în viața ta Penine
Ce fac de pelin amarul,
Roagă-te, concret, ca Ana,
În flăcări vii transformă jarul!

Vor rămâne de rușine
C-au făcut-o pe mai marii:
Că-s mai binecuvântați ca tine
Și-i drept să stai țintă ocării...

Când ești încercat prin lipsă,
De-orice fel ar fi să fie,
Tu te roagă și insistă:
Ana îți stă pildă vie.