Nu este drumul fără lacrimi, spre locurile ce-s cerești,
Nu este calea pe petale, pe spini pe ea ades pășești.
E plânsul cel de bucurie, o alinare-n vreme grea,
De întâlnești o suferință, tu ești pe urma ce-o lăsa.
Nu este drumul fără norii, ce scutură stropi de dureri,
Cel cu furtună... valuri multe, sfârșește dincolo de zări
Nu-i bucuria trecătoare, o-nviorare în necaz,
Ci lacrimile de căință, ce curg șiroaie pe obraz.
Nu este doar o primăvară, cararea către Dumnezeu,
Pe ea aprinsele cuptoare, topesc și zgura și ce-i rău.
Furtuna scutură ea pomii, de tot ce este doar uscat,
Căci cerul vrea în el să aibă, numai un aur ce-i curat.
Nu este drumul fără lacrimi, e de suspine-amețitor,
Dar în suspine se coboară, cu mângâere-un sfânt fior.
E calea care duce-n ceruri, cu multe grele care vin,
Dar este singura ce-și are, sfârșitul într-un loc divin.
Amin