Cu rouă-n pleoape, mă-nfior plăcut,
Simțind cum amintirile mă cheamă
Pe firul care curge din trecut
Și-n susur cristalin șoptește: Mamă.

Aș vrea să-mi pun și eu viori în glas,
Sau ample rezonanțe de alamă,
Și inima să scrie pas cu pas
Pe portativ o simfonie: Mamă!

De ea te-apropii ca de ceva sfânt,
Ca de-un altar ce luminând te cheamă,
Căci dragostea din cer e pe pământ
Arzând nestins în inima de mamă.

Fii și fiice i-am fost dăruiți,
Cum și ea ne e dar, de bună seamă,
Sub aripile-i suntem ocrotiți
Căci Dumnezeu pune tărie-n mamă.

Iubind, am vrea să-i fim mai... de folos
Când umbrele se lasă pe năframă,
Dar chipul ei mereu e radios
Și-ai vrea să strigi: Ești minunată, mamă!

Și-ncerci să netezești al vieții drum
Prin rugăciuni ce dramele destramă:
Întinde-Ți, Doamne, brațul Tău acum
Și binecuvântează orice mamă!

Simion Felix Marțian
Siegen, 6 martie, 2024