M-A TREZIT!

Doream o haină albă... din in subţire.
Ţesută cu migală... din firul de iubire.
Crezut-am că am dreptul... să o-îmbrac,
Nu-înţelesesem... că eram... fire de drac.
Nu vedeam... ridurile negrelor păcate.
Credeam că-s fiica binelui... şi am dreptate.

Nu vedeam... inima: zdreanţă, neagră, urâtă.
Nu știam că-s în pădurea mândriei pierdută.
Dar puse înaintea mea Domnul... oglinda,
Scriptura... îmi arăta păcatul cât grinda.
Şi-un decor de groază... din beznă ivit.
Din somnul de moarte... m-a trezit.

Pentru Isus sufletul meu era prețios.
Glasul Lui plin de iubire... blând... duios
Mi-a dezvăluit taina... din jertfa iubirii.
La Calvar... pe Golgota... în Harul mântuirii:
„Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea,
că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El,
să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică." (Ioan 3:16)

Mi-au căzut de pe ochi... solzii de fier.
Să văd clar calea care mă duce spre cer.
Pe care... a pregătit-o însuşi Isus Hristos.
Mai presus de închipuire, grandios.
Am devenit fiică de Dumnezeu... înfiată.
Şi zgura firii vechi... mi-a fost spălată.

Am descoperit taina ce mi-a dat salvare,
Deși nu meritam a îndurării revărsare.
Şi-n pieptul meu pâlpâia sublimul jar,
Ce-mi puse-n inimă, al fericirii har.
Şi-am cunoscut al păcii nimb adus,
De Soarele dreptăţii, Luceafărul Isus.

M-a vindecat eternul Har Dumnezeiesc,
De lepra păcatului, ca să pot să trăiesc.
Cu borangic de dor, mi-a ţesut în taină,
Din in subţire, cea mai frumoasă haină.
A pus în firul alb întreaga iubire aparte,
Nimic de El, să nu mă poată desparte.

Mi-a dat să beau din izvorul de apă vie,
Să-mi fie sete, numai după veşnicie.
Ma-înveşmântat în strai de sărbătoare,
Ca să urmez lumina veşnicului Soare.
M-a ridicat pe stânca neprihănirii eterne,
Și zi de zi, în viața mea pacea așterne