MAI PRESUS DE ORICE


Taina Universului, taina nemuririi
N-o cunosc, nici chiar savanţii lumii.
Argumentele aduse pentru infinit,
Arată înţeleptul cât este de finit.
Şi-n limitele lui cât de nepriceput,
Găseşte explicaţii eternului început.

Conceptele fixate pentru viaţă,
Sunt efemere sloiuri de gheaţă.
În care adevărul e minimalizat,
Conceptul biblic bagatelizat.
Strecurate erezii fac loc deprimării,
Eşecul ne ţine în temniţa uitării.

Gândul răzbit de efectul limitării,
Crede omul produsul întâmplării.
Omul, fiinţă creată de Dumnezeire,
Are suflare de viaţă, din nemurire
Şi-n cuget are a veşniciei simţire.
Tânjeşte după a cerului nemărginire,

După iubirea sfântă şi adevărată,
După o trăire neîntinată, curată.
Regretă păcatele nenumărate,
Ce de Adevărul Luminii-l desparte.
Viaţa, doar iubirea o poate împlinii,
În veşnicia sfântă a înălţimii.

Din filele aurii al plenitudinii,
Scopuri măreţe se vor descoperii.
Să fiu un om, ce nu lasă nevăzut,
Fiorul sfânt al unui nou început.
Caut divinul, flacără netăgăduită,
În harul în care-am fost mântuită.

Doresc să pot atinge fiorul iubirii,
Revărsat din veşnicia mântuirii.
Deschişi să-mi fie ochii spre lumină,
Spre viaţa dată plată, pentru vină,
Spre Isus, ce m-a smuls din nimicnicie
Ca să pot intra-n cereasca veşnicie.

Mai presus de orice, focul iubirii,
A aprins jertfa în harul mântuirii.
A revărsat peste mine eternitatea,
Şi-a înapoiat Creatorului întâietatea.
Taina Universului, taina nemuririi,
N-o cunosc, nici chiar savanții lumii.
Amin