Am pierdut și flori, și roade,
Iar cu cât mi-a mai rămas
Nu-mi ajunge să dau glas
Pocăinței, care șade
Într-un colț uitat de vreme,
Așteptând să Te recheme.

Dor de cânt și dor de rugă
Le-am pierdut la închinare –
Cea făcută-n grabă mare,
Cu „amin” rostit în fugă.
Zâmbet bun, de dimineață,
S-a retras plângând în ceață.

Când dorința de slujire
S-a-ndoit din plictiseală,
Rând pe rând, câte-o petală
A căzut fără oprire.
Mi-a rămas durerea-n oase
Și priviri nesănătoase.

Nopți de veghe-n așteptare,
Lacrimi mari de părtășie,
Pe cei dragi cu-a lor frăție
I-am pierdut în nepăsare.
Să mă duc din nou s-ascult? …
Oare n-am pierdut prea mult?

Harul mă mai cheamă încă
Să las drumul care duce
Undeva, dar nu la cruce,
Undeva în noapte-adâncă.

Nu văd treapta de-nceput,
Ce departe-i siguranța!
Și, de nu-mi găsesc speranța,
Merg pe drum, dar sunt pierdut.