Un bobocel de floare pe-o creangă zgribulită,
Născut timid și tainic de-al Soarelui surâs,
Ca un Triumf al Vieții din iarna absolută,
Veni să ne aline că Viața nu s-a stins...

Pe urmă îndrăznise în Rază să-și desfate
Veșmântul de Lumină... Și sincer s-a deschis...
Dar frigul greu al morții pornise a se zbate,
Plăpânda floare albă s-o curme ca pe-un vis.

Dar ea păstra nectarul puterii neînvinse
Și ea păstra speranța și dorul cel mai sfânt...
Și-n sevă Idealul Dintâi ce îl iubise -
Să crească și să fie o roadă pe pământ... !

Se încheaga într-însa tanjirea cu-a ei luptă
Și obosi adesea în clipe de dureri...
Dar floarea n-a fost frântă și nici de vânturi ruptă,
Mai desfătată-n Raza sublimei mângâieri...

Și, cu un gest de jertfă spre roada care crește,
Își lepădă corola - se lepădă de ea...
Și a rămas doar fructul ce lumina cerește
Și-n Raza mângâierii spre-a fi cules creștea.


Să nu-l culegeți încă... - Lăsați-l să se coacă...
Lăsați-l să-și adune dulceața pe deplin -
Lumina toată, toată în miezul lui să treacă,
Ca dulce să rămână în fructul cel divin...

Și-apoi gustați în pace Lumina materială
În fructul ce cu trudă a fost păzit și copt...
Că-n sfânta lepădare iubirea cea reală
Vi l-a adus la urmă, așa ca pe un snop.


Nu renunța, tu, floare, când zbaterea se-ncinge... -
De-ai ști ce bucurie când totu-a fi trecut...
Oricât de lungă-i lupta, iubirea tot învinge -
Răsplata jertfei tale e al Iubirii fruct... !

Amin.