Prin sufletul uscat ca un pustiu,
Cu arșița nepotolită încă…
Bătea al uscăciunii vânt odată
Lăsând în urmă sete adâncă.

Cu seceta domnind în mine
Belșugul a rămas doar amintire
Și amintindu-mi ce am fost cândva
Se zbătea sufletul în clocotire.

Priveam cu dor și nostalgie
Parcă spre-o altă existență
Când seva mi- o trăgeam din Cel
Ce viață îmi dădea din abundență

Și regretam profund îndepărtarea
De Cel ce-adapă cu îndestulare
Mergând pe căi înstrăinate
Ce aduceau doar înșelare.

Dar într-o zi de cercetare,
În sufletu-mi pustiu am auzit
Ca o chemare către viață
Și Cel ce mă chema m-a și trezit

Mi-am amintit ca Tu ai spus cândva
Ca Tu ești Apa Vieții și din Tine,
Curg râuri pentru cei setoși
Și e primit oricine cu căință vine.

Așa că, Doamne, am venit la Tine
Am alergat la Cel ce poate să adape
Și al meu suflet atât de însetat odată
S-a odihnit lângă Izvorul Viu de ape.

Am rămas lângă Izvor de-atunci
Și tot ce-a fost cândva trist si pustiu
A devenit belșug și-ndestulare
Căci chiar pustiu-nvie prin Cel ce-i veșnic Viu!