Îngenuncheată, inima îmi strigă
Ca un străjer în ceasul cotropirii -
O cucerește mările iubirii,
Și, totuși, nicio clipă n-o obligă...

Îngenuncheată, inima îmi cântă,
Aprinsă, exaltată, dar supusă,
De Jertfa din Golgota cea nespusă,
Ce-o arde și-o zdrobește, dar o-ncântă...

Îngenuncheată, inima îmi plânge,
Cu Inima de Miel făcută Una...
Și mângâiere-n lume nu-i niciuna,
Nici piept ce zbuciumarea să-i alunge...

Îngenuncheată, inima îmi tace,
Căci Sângele s-a isprăvit să curgă,
Dar se porni abisul să-l ajungă,
Minunea ispășirii a o face...

Îngenuncheată, inima-mi se lasă
În Mâna Ta ca bobul cel de rouă,
Ca pacea mântuirii dată nouă -
Ofranda închinării cea aleasă...

Și-ngenuncheată veșnic va rămâne,
Căci Sfânt, Sfânt, Sfânt rămâi... Și-n adorare
Azi înțeleg că nu e Țel mai mare -
Cât Te cunosc, îngenunchez, Stăpâne... !

Amin.