Tu m-ai lăsat să sorb dezamăgiri amare
Și sufletul cu ele adânc să-mi amărăsc,
De Apa Vieții Noi să însetez mai tare -
Nimic, nimic din lume mai mult să nu tânjesc...

Tu m-ai lăsat s-afund privirea mea în beznă,
Străpuns și de fiorul abisurilor reci,
Să chem, să chem gemând Lumina din Betezdă,
Ca rana-ntunecimii să-mi vindeci Tu pe veci...

Tu m-ai lăsat să-mi frâng în cioburi ființa toată,
Cu lacrimi și cu visuri, cu doruri și cu eu,
Să faci din mine Tu Zidirea minunată -
În nesfârșită Slavă eternul Templul Tău...

Tu m-ai lăsat să cad, să-mi văd preabine praful,
Când aripa de glorii nesimțitor mi-am smuls... Dar mi-ai redat ca dar nemeritat înaltul
Și-n Tine loc pe Tronu-Ți, ca loc al meu, ISUS... !

Amin.