Se clatină lumea în crude istorii,
În tristul prezent în care-s și eu...
Și-i pradă durerii... și-i pradă ororii...
Și strâns o-mpresoară ai morții fiorii.
Și, totuși... da, totuși, rămâi Dumnezeu.

Se frânge pământul și marea și cerul,
Sfârșitul trăind al Său apogeu...
Și-acuma la urmă se-arată Misterul
Pe față, pe față... căci vrednic e Mielul.
Și vrednic... da, vrednic e Sângele Său.

Rămâne Iubirea și cei ce-s iubire -
Părtași și născuți din Sfânt Dumnezeu -
Ce iartă și iartă-n deplină jertfire,
Ce plâng și suspină de-a lumii pieire -
Balsam peste rana ce sângeră greu.

Nu-s mulți ca să vadă sau mulți ca să știe
De flacăra lor ce arde mereu,
De lacrima rugii - spre ceruri solie,
De dorul ce-și află tăria să-nvie...
Dar vede și știe al lor Dumnezeu... !

Amin.