Ți-ai făcut o cetate din vase de lut
De aramă... de piatră... de aur cioplit

Păstrate deoparte, în ascuns la adăpost
Le găsești fisurate, s-au ciocnit fără rost...

Să fi fost furtuna? Sau adiere de vânt?
De-au căzut deodată în bucăți la pământ...

Să fi fost vreun vifor și Tu să nu știi?
Ce firav e vasul făcut mai dintâi...

De aceea Tu mâna din cer îți întinzi
Ciob lângă ciob în palme cuprinzi

Aduni bucățele din ce-a mai rămas
Din ce-a fost odată o formă... un vas...

Și îl zidești iarăși cu mare răbdare
O inimă care a fost cândva tare

Din cioburi pierdute, puse deolaltă
Stă vasu' n picioare, cetate înaltă

Rănindu-te adesea, Tu cauți prin pulberi
Bucăți prețioase din vasul ce-a fost

Sunt așa diferite, dar totuși asemeni
Tu-i dai iarăși formă, țintă și rost...

*

Când eul tău se sparge, doare, simți că mori
Acolo se renaște izvorul de comori...

Când firea ta se pierde în pulberea fierbinte
Tu nu vei mai fi omul ce-ai fost mai înainte...