Își duse, într-o zi, un bunic înțelept,
Nepotul, în livada demult părăsită,
Din capăt de sat, pe-un neted și drept,
Să-i facă mai clar al salvării concept.

Printre pomi: spini, mărăcini și cucută...
- Bunicule, pomii au tufe rotunde
Și ramuri uscate... și par că-s pe ducă!
- Așa e, nepoate, acuș' se usucă.

O pasăre poate ucide un pom plin de viață,
Ștergându-și de ramură ciocul.
- Cum? O pasăre? Nu-mi vine a crede...
- Lipește semințe, răspunde bunicul.

Semințele de vâsc, de plantă parazită,
Pe ramuri încolțesc, capătă rădăcini,
Ventuze au, sunt oaspeți clandestini
Servindu-se, hulpav, din hrana pregătită.

Așa-i și cu ispita, ce poposește-n zbor
Și-ntr-ale noastre gânduri se strecură ușor.
Păcatul încolțește din gândul nesfințit
De-l lași să stăruiască, în minte, ne-ngrădit.

Și sufletul slăbește... și sufletul se zbate,
Parazitat de unul, dispus la noi păcate.
Și viața i se stinge și rodul se chircește...
Vai, iată cum, nepoate, păcatul nimicește!

- Ia stai așa, bunelu, nu poate fi salvat?
Că pare că sentința s-a dat și-i condamnat...
- Ba da, că grădinarul nu-i ca aici, plecat,
Și în salvarea de suflete Îi e țelul

S-apropie de ramuri, atent le cercetează,
Le dă fiori prin Duhul, învie conștiința,
Trezește-n ea regrete ce duc la pocăința
Ce, prin marturisire, pe omul-pom salvează!

Dispar ramuri infestate, purtătoare de păcate!
Isus e Grădinarul! Chiar de-i uscat, El poate
Un pom de tot uscat în verde să-l transforme,
Minune, ocolind clar a naturii norme!

Minune din iubire, minune prin putere
Nu-i grădinar ca Domnul, ce poate da viață!
A biruit chiar moartea, prin jertfa Lui măreață,
Din pomi uscați sau șubrezi să-și facă moștenire!

Și, iată cum, nepoate, suflete-n rătăcire,
Aproape a fi tăiate, capătă mântuire!
- Atunci, aleg pe Isus ca grădinar al meu
Și sper, totuși, pe păsări să le alung mereu...