Suflete... binecuvântă, pe Acel nemărginit,
Îmbrăcat cu măreție, veșnic care-i strălucit,
Care cerurile-ntinde, ca un cort deasupra ta,
Care-n zori doar bunătatea, pentru tine-și v-arăta.

Binecuvintează mâna, ce din vânt face solii,
Și din flăcări slujitorii, ce slujesc chiar și-n pustii,
Temelia pământească, numai El a așezat,
Ce nu poate... el... pământul, ca să fie clătinat.

Glasul Său e ca un tunet, poate ape speria,
Adu-i binecuvântarea, niciodată nu tăcea,
A pus margine de ape, un hotar de l-anceput,
Să nu-acopere pământul, care El doar l-a făcut.

Face ape să țâșnească, ca să curgă printre munți,
Peste cele ce sunt rele, glasul Său întinde punți,
Printre ramuri El se-aude, din locașul Lui cel sfânt,
Care udă chiar și munții, ce se-nalță pe pământ.

Face un pământ să fie, un pământ ce-i hrănitor,
Face iarba ca să crească, ca să fie un ogor,
El înveselește inimi, glasul cel de Dumnezeu,
Întărește pașii care, doar suspină-n timpul greu.

Suflete... să n-ai oprirea, de a-l binecuvânta,
El a pus pe ceruri luna, vremea a ne arăta,
Face soarele s-apună, omul pentru-a odihni,
El e Cel ce îl răsare, căci e Rege și în zi.

Mare este-a Sa lucrare, căci înțelepciunea Sa,
A creat cerul... pământul, suflete... tu nu tăcea,
Binecuvintează-ntruna, cântă-i Lui neîncetat,
Cu cuvinte doar plăcute, El să fie lăudat.

Ca să fie cunoscută, dragostea Sa pe pământ,
Ca să fie auzit-acea lucrare-a Celui Sfânt,
Binecuvintează-ntruna, suflete pe Dumnezeu,
El e Alfa... e Omega, este Creatorul tău.
Amin