Când toate-n jur se prăbușesc,
Credința nu mi-e adiere,
Când marea-și strigă oful ei,
Nadejdea-n Domnul... ea nu piere.

Furtuna când se-arata iar,
Este-o nădejde neclintită,
Căci știu... mereu ființa mea,
De Dumnezeu este iubită.

Când norii cerul îl cuprind,
Rabdarea-mi este o podoabă,
Tărie harul mi-e mereu,
Atunci ființa când mi-e slabă.

Sub steaua ce-i luminător,
Aștept o mână să apară,
Care desparte orice nor,
Să-ntâmpin iar o primăvară.

Când greul vieții striga iar,
Neclătinat sunt în strigare,
Căci cerul e de partea mea,
Mereu am parte de-ndurare.

Îmi este-alin un soare viu,
Pe raze zbor strălucitoare,
Căci îndurarea ce-am primit,
Ea nu e mică... este mare.

E mare și iubirea Sa,
De grijă-mi poartă totdeauna,
Ca eu mereu să-naintez,
Când soarele-i pe cer... sau luna.

Și-atunci când munții iute cresc,
Să văd măreața Sa lucrare,
Să pot zbura... și peste munți,
Căci am primit eliberare.
Amin