La poarta dragostei din ceruri, aș vrea s-ajung cândva și eu,
Să îmi deschidă vreau iubirea, spre ea alerg aici mereu,
La poarta veșniciei Sale, aș vrea s-ajung când vor sfârși,
Aceste lacrimi și durere, de după porți nu vor mai fi.

Spre-un capăt viu de suferințe, alerg chiar dacă obosesc,
Spre răsplăirea viitoare, în suferință eu privesc,
Și nu mă duc în jos... în vale, căci vreau pe Domnu-a-l întâlni,
Să văd vreau slava Lui cum vine, pe nor din cer a mă răpi.

Spre împlinirea cea de vise, trudesc eu azi căci mult aș vrea,
După o lungă alergare, să pot să odihnesc în ea,
Chiar dacă vântul tare bate, să-l spulbere mult ar dori,
Eu tot visez că vine clipa, pe Domnul când l-oi întâlni.

Sub ploi mărunte urc eu dealul, aduse de furtuna grea,
Dorită-n loc să mă oprească, dar niciodată n-ar putea,
Iubirea mea e mult mai mare, decât mânia cea de vânt,
De-a sta cu Domnul meu la masă, în cor cu îngerii cântând.

Mai mare este ca durerea, mai mare-i dragostea ce azi,
Mi-aduce numai bucurie, când lacrimi curg iar pe obraz,
În piept e-un foc ce nu se stinge, e dragostea pentru Isus,
Ea nu mă lasă nici-o clipă, mă face să privesc în sus.
Amin