Mi-e dor s-ajung din nou acasă, pe-al meu iubit să-l întâlnesc,
Cu sufletul zdrobit de vremuri, în alergare mă grăbesc.

Să-i cânt cântarea biruinței, la capătul de drum aș vrea,
Unde durere... suferința, nu va mai fi... va dispărea.

Mi-e dor s-ajung unde nu-s norii, ce mă-ntristeaz-adeseori,
Nici valurile ce încearcă, să mă opreasc-aici sub nori.

Lângă izvoarele iubirii, aș vrea în veci să odihnesc,
Cu fața pe genunchii Celui, pe care mult... mult îl iubesc.

Mi-e dor de-o caldă adiere, ce poate-ntruna mângâia,
Mânia vântului de astăzi, s-o uit acolo aș putea.

Acolo unde și amurgul, el este ca un răsărit,
Căci nu există noapte-n ceruri, e doar o zi... un infinit.

Mi-e dor de Țara de lumină, răcoritoare ce va fi,
Fără pustia arzătoare, mereu ce-ncearc-a mă opri.

Fără săgeți nimicitoare, fără de-adâncul de suspin,
Mi-e dor de tot ce este-n ceruri, mi-e dor de tot ce e divin.
Amin